Am incercat sa-l urasc, sa-l transform in inchipuirile mele in cel mai mare nenorocit in viata, sa-mi repet obsesiv ca nu m-a meritat, ca nu a stiut sa aprecieze, sa-i atribui cele mai hidoase fete pe care un om le poate avea... apoi am incercat sa-mi reprim toate aceste sentimente, numai ca de fiecare data cand ma detensionam, dadeau navala peste mine, si ma ameteau, si-mi strangeau stomacul, si inima mi-o faceau sa bata in gat. Nu functiona strategia mea in mod cert.
Am mai inceput sa dau timpul inapoi in mintea mea si sa retraiesc aceleasi si aceleasi momente, de fiecare data cu alt final, cel fericit. Suferinta inutila si neproductiva. Pasul urmator ar fi fost cada si lama.
M-am mobilizat si am incercat sa-l recuceresc, sa fiu sincera, sa implor inca o sansa... sansa sa-l iubesc asa cum ar fi avut nevoie, cum mi-am dorit intotdeauna sa o fac, daca nu primau nevoile si alinturile mele. Dar inca nu stiu cum as putea sa-i explic unui om cu inima zdrobita, cu asteptarile inselate, cu visele calcate in picioare si cu increderea nimicita ca imi pare rau, ca am facut greseala vietii mele, ca singura nu pot functiona, ca zambetul o sa-mi ramana vesnic ciobit si ca am pierdut iubirea vietii mele din cel mai pur si cretin taking for granted...
Nu cred ca exista inca alaturarea de cuvinte care sa exprime durerea si neputinta pe care o simte un om intr-un moment ca asta... Moment in care realizeaza ca a avut tot ce si-a putut dori vreodata, plus detaliile care-ti sucesc mintile ireversibil, ca erau cei mai fericiti impreuna, ca "eu" nu valoreaza absolut nimic fara un "noi" a carei parte sa fie, ca nu s-au avut decat unul pe altul, ca s-au iubit in cel mai sincer si stupid mod cu putinta...
Mi-as scoate ochii, sa nu mai picure apa amara a deznadejdei si disperarii, mi-as dezlipi toata pielea de pe corp sa nu mai poarte urmele saruturilor si mangaierilor lui, as renunta la nas sa nu mai simt mirosul ce ma adormea in fiecare seara fericita in bratele lui, inima as da-o cuiva care sa o merite, pentru ca pe mine ma detesta si se zbate de fiecare data cand il simte aproape, vrea sa-mi sparga pieptul si sa se intoarca la cea langa care era atat de linistita... nici macar picioarele nu ma mai ajuta, ori de cate ori vreau sa o iau la fuga, sa ma ascund si sa ma scald in propriile regrete, se inmoaie si vor sa ma puna la pamant, sa raman acolo, sa vad ce-am facut, sa privesc cu atentie ochii in care am pus lacrimi nemeritate
Nu mai pot... nu mai pot decat sa-i respect decizia, sa ma incolacesc cand imi amintesc ca nu orice poate fi reparat, ca sufletele oamenilor nu pot fi curatate de murdaria cu care arunci in ele, ca ranile provocate ego-ului nu pot fi cusute, ca ai o singura sansa pe care daca nu o pretuiesti ii este pasata altcuiva
Singurul lucru demn in momentul asta mi se pare sa-l respect, sa fiu asa cum nu mi-am dorit, departe de el, sa-i dau dreptul la fericire, la vindecarea ranilor, la decenta pe care o merita.
Las in urma un om de care am fost indragostita nebuneste din prima pana in ultima clipa, dar in fata caruia n-am fost in stare sa o arat. La cuvinte ne pricepem cu totii... de-aia i-o si spuneam in toate formele si pe toate vocile Pamantului. Dar nu asta isi dorea, nu asta ii trebuia. Avea nevoie sa o simta si el, ca si mine in fiecare atingere, in fiecare privire, in fiecare strangere in brate sau tinut de mana. Am sa continui sa-i urlu in mintea mea cat de rau imi pare, cat de mult l-am iubit si cat de intreaga ma simteam langa el. Dar atat! Merita mult mai mult decat tortura asta... M-am bagat cu bocancii in viata unei persoane, doar ca sa i-o dau peste cap si sa fac dezastru in sufletul lui Imi pare atat de rau... dar dupa cum mi-a spus si el de atatea ori, niste cuvinte, oricat de atent ar fi alese, n-au cum sa repare niste rani atat de adanci...
